A apărut volumul autobiografic – Sebastian Papaiani, de la început până la sfârșit – un volum despre viața marelui actor român decedat acum aproape 4 ani. Cartea, scrisă de Annie Muscă, face o incursune în viața lui Papaiani, un om îndrăgostit de sport, dar mai ales de fotbal.
Marele actor Jean Constantin, 10 ani de la dispariție. Povestea unui film memorabil | Rică Răducanu: „El m-a făcut blatist, eu l-am trimis la muncă”
Prosport vă prezintă pasaje din acest volum, în care actorul povestește, alături de autor, despre cum s-a îndrăgostit de sportul-rege și cum a jucat în naționala de juniori. Capitolul dedicat fotbalului se numește „COSTICĂ, BICĂ, TACHE si NAE PAPAIANI – VEDETE ÎN ISTORIA FOTBALULUI”.
Iată câteva fragmente, cu mențíunea că bolduit reprezintă vorbele autorului și cu italic cele ale autoarei Annie Muscă :
3 unchi fotbaliști, 1 unchi arbitru și tata spectator… …și eu, pe post de inter-stânga; eu fiind dreptaci…
În mahalaua Mihai Viteazul, unde se născuse actorul, toți băieții erau înnebuniți după fotbal.
Îmi plăcea enorm să joc, iar jocul mă ajuta să mă descopăr fizic. Ce driblam!!! La școală jucam și baschet, și volei. Acasă nu prea mi se permitea. Toată lumea mă proteja să nu fac efort mare, să nu răcesc. Ai mei deveniseră poate prea protectori după pierderea fraților mei gemeni, Luminița și Radu, la cutremurul din ’40. Aveau doar câteva luni… A căzut tavanul peste masa sub care era așezată copăița. Au murit asfixiați…
Și totuși, fotbalul l-am învățat acasă, cu unchiul Bică. Era el așa mai molicel, dar cotonogea; era rău ca grecii. Frații tatei erau pătimași. Să-l fi văzut pe unchiul Costică, dacă frate-su Bică era lovit, striga de se auzea în tot cartierul. Și fetele veneau la meciuri și erau și ele pătimașe. Înjurau frumos: Fir-ai al Dracului! Puneau frecvent accentul pe Necuratul.
Așa arată cele două coperți ale volumului autobiografic scris de Annie Muscă
Toți frații tatei aveau ceva cu fotbalul.
Unchiul Costică, fratele cel mare, a fost antrenor la juniori pentru că îi căzuse un butoi pe picior și nu a mai putut juca. A fost și arbitru de Divizia A la un moment dat. Ceilalți unchi au jucat pe vremea mea și la Unirea Tricolor din Pitești, Divizia A (Dinamo Pitești de mai târziu), o echipă de fotbal susținută de două farmacii și de fabrica de textile Găvana. Farmaciștii se numeau Constantinescu și Mondel, parcă; iar de la Găvana, unchiul Nae se ocupa cu finanțarea. Tata era fan Unirea Tricolor, iar eu făceam parte din grupa piticilor. Unchiul Tache și unchiul Nae erau fundași. Bec se spunea… Bec stânga, bec dreapta.
De dragul fraților Papaiani, pe care actorul îi prezenta în cele mai caricaturale linii, am cercetat istoria fotbalului piteștean. Grație unor autori, printre care și Cornel Sorescu și Constantin Anghel, am aflat că aici, imediat după Primul Război Mondial, elevii și soldații învârteau balonul rotund pe ulițele târgului, iar la începutul anilor ’20, își făceau apariția primele echipe de fotbal. De la „Săgeata” și „Macaby”, la „Triumf”, „Trivale” sau „Societatea Sportivă”. Însă, primul club din Pitești, cu regulament, s-a numit „Sporting Club” și a fost înființat în vara lui 1925.
Unchii actorului au jucat în acel club. Admiratorii îi urmăreau pe cei echipați în alb-verde jucând pe terenul de la Regimentul 6 Artilerie. Am găsit numele lui Costică Papaiani printre alte nume de jucători: Puiu Nicht, Gross, Florică Tuță, Salmairaghi, Caridis, Lăzărescu, Ghiuri, Enache, Neaţă, Cernea, Cantaragiu, Bădin, Stoian, Cârciumaru, Bandea.
Interesant mi s-a părut faptul că acest club, pentru a-și echilibra situația financiară, organiza serbări și baluri, sau meciuri de box şi lupte cu sportivi francezi. Cum fiecare club sportiv are și un președinte de onoare, am aflat că în 1930, „Sporting Club” era prezidat de piteșteanul Armand Călinescu, cunoscutul om politic, căzut pradă legionarilor în 1939.
Actorul nostru de-abia punea primii pași, când la Pitești, în fața a 600 de spectatori, se disputa, la 22 august 1937, primul meci internaţional de fotbal, în care „Sporting Club” întâlnea echipa bulgară Lewski-Rusciuk, pe care o învingea cu scorul 2-1, prin golurile marcate de Aurel Vasilescu și Bică Papaiani (unchiul actorului).
Conform unui articol din Jurnalul de Argeș, componența „Sporting Club” a anilor interbelici ’37-’38 era următoarea: Petrică Nicolescu şi Sile Constan¬tinescu – portari; Voica, Eghedy, Fanago, Tache Papaiani , Bică Papaiani, Medve, Leon Teodorescu, Cornel Ştefănescu, Tică Rădulescu (Cocoş), Aurel Vasilescu (Cucuvea), Ică Anastasescu, Ninu Nicolescu (Limbă), Petrişor Bulacu, Ion Ion, Eddy Bretto şi Ştefan Ionescu – jucători de câmp. De la Eddy Bretto, tânărul Sebastian Papaiani avea să primească, peste ani, lecții de fotbal.
Nu l-am uitat pe Bretto, antrenorul meu. Juca fantastic. La meciurile lui, nu-mi stăteau gambele pe loc. Mai era un nume mare atunci: Pericle Valeca, mare golgheter. Dar nici unchiul Bică, tizul meu, nu se lăsa mai prejos. Deh, contemporan cu ei…
După Al Doilea Război Mondial, pe platoul din pădurea Trivale au apărut și Clubul CFR și Dinamo Pitești. Acesta din urmă, fondat la 6 august 1953, a fost transformat în 1967 în FC Argeș, numele lui rezonând din acei ani cu cel al fotbalistului Nicolae Dobrin.
În clubul, transformat după mai multe generații în FC Argeș, am jucat și eu, după ce debutasem pe la 14 ani la echipa de seniori de la CFR Pitești, club din Divizia C, unde evolua și unchiul meu, Nicolae, zis Nae. Legendarul Dobrin era copil de mingi atunci. Era născut la o zi după mine, dar 11 ani mai târziu. Noi îi spuneam «Doi ochi albaștri». Mie mi se spunea, pe terenul de fotbal, «scrumbie», de slăbănog ce eram, dar nu mă supăram pentru că porecla nu era spusă la bătaie de joc. Ca să fiu sincer, porecla mi-a inventat-o Maia, bunica din partea mamei.
La 16 ani, în perioadă care a urmat episodului cu exmatricularea din liceu, adolescentul Papaiani juca la „Flacăra Leordeni” Divizia B. Recunoștea că, deși aici avusese doar prime de deplasare, câștigase mai mulți bani decât în primii doi ani de actorie. S-a retras din fotbal la vârsta de 19 ani, când a intrat la Institutul de teatru. Ultimul lui meci a fost în echipa națională de juniori a României.
Dar pentru că trecusem de 18 ani și nu mă mai încadram la juniori, m-am ras în cap să par mai tânăr. Am bătut atunci Bulgaria cu 1-0.
Volumul, în ediție limitată, poate fi comandat la autoarea Annie Muscă. Detalii: [email protected] si nr telefon: 0769.482.643
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER